18 octombrie 2013

Keufelskopf Ultra Trail

 
Concursurile de trail running in Germania sunt rare ca naiba, sportul asta nu e prea popular aici, asa ca fiecare mica portita trebuie exploatata la maxim. La concluzia asta am ajuns cu Mishu si n-am stat mult pe ganduri cand el a gasit un concurs fantoma in apropiere. Keufelkopf Ultra Trail zic ca e un concurs fantoma pentru ca e doar la a 5-a editie, are 400 de locuri disponibile la cele 3 trasee pe care le ofera si e organizat de un nenica pasionat, intr-un sat cu 23 de case. Impreuna cu Mishu si Scuba am ales sa alergam traseul de 22km cu 1000m de catarat, mai erau 42km si ultra 84km, la acesta din urma se pot strange chiar si puncte de calificare la Mont Blanc.

Surprizele au inceput sa curga de cand am ajuns in Reichweiler. Totul a fost foarte simplu si relaxant: doi mosulici ne-au intampinat la inscriere, ne-au dar niste numere mici, 4 ace de gamalie si ne-au trimis la o cafea si la niste prajituri in camera alaturata. Toata atmosfera a fost super relaxata, parea ca suntem la un congres al colectionarilor de timbre si nu la un ultra-maraton. Startul a fost banal si fara nici un fel de agitatie, 80 de oameni au plecat incet si linistiti pe o straduta de la marginea satului si in cateva clipe s-au insirat pe o potecuta ce disparea in padure.

De departe cea mai placuta surpriza a fost traseul, absolut demential! De la primii metrii din padure pana la linia de finish a fost un deliciu sa alergam pe potecile alea. Un roller-coaster continuu: sus-jos, stanga-dreapta, catarari in patru labe, coborari rapide, poteci alunecoase, pietre, radacini, tot ce trebuie. Mega mijto! Am alergat in permanenta cu zambetul pe buze, nici gand de oboseala! Nu am vazut nicaieri o aglomeratie atat de mare de single trailuri, o zona superba.

Cursa am inceput-o prudent alaturi de Mishu, inca eram foarte neincrezator in genunchii mei, durerile s-au mai diminuat dar nu au disparut. Eram destul de convins ca nu o sa scap nici azi, asa ca primii km i-am alergat incetisor in speranta ca aman problemele cat mai mult. Deobicei incepe sa ma supere cam dupa 4-5 km dar ajunsesem la 7km si inca mergeam bine. Am facut cateva sprinturi ca sa ii fac poze lui Mishu si totul parea la locul lui (trebuie sa intelegeti ca eu nu am mai alergat fara dureri de ...vreo 2 luni, nici nu mai stiu cum e!). Dupa ce am trecut de km 10 Mishu a scazut putin ritmul pe catarari si eu tot incercam sa prind o tanti dinaintea noastra. Stateam ca pe ace si imi doream din tot sufletul sa fie azi ziua in care nu ma mai doare. Nu am putut rezista tentatiei si m-am dus...

Parca scapasem de la puscarie sau cel putin fugeam de urs. Am alergat perfect, mai perfect ca niciodata! Am vanat cu o sete nebuna fiecare participant pe care l-am intalnit si pana la final nu am incetinit deloc. Pe ultimul pe care am reusit sa-l prind l-am depasit in ultimii 800m cu un sprint in catarare, nu i-am oferit nici o sansa. Satisfactie enorma la final!

Am terminat pe locul 12, probabil ca terminam si mai bine daca mergeam tare de la bun inceput. Dar cui dracu ii pasa? N-am avut dureri de genunchi, am scapat! Puteam sa ies si ultimul ca la fel de tare ma bucuram. O Doamne, ce usurare...

Mishu a terminat si el victorios cu zambetul pe buze, la fel si Scuba, care nu stiu cum a reusit sa alerge pe noroaiele alea cu adidasii de sosea. La final din nou atmosfera prietenoasa a fost prezenta, a urmat premierea si o petrecere campeneasca cu mancare deliciosa, ca sa completeze o dupa-masa perfecta. Nota final: 10 cu felicitari concursului fantoma pentru organizarea banala si traseul superb.


Pozele noastre: Keufelskopf Ultra Trail
Trackul de pe Strava il gasiti aici.

17 octombrie 2013

La club

Bai m-a luat flama rau de tot cu triatlonul asta, sunt foarte pornit si determinat sa duc la capat nebunia asta. Si cea mai buna chestie pe care am facut-o in directia asta a fost sa intru intr-un club de triatlon. Fenomenal de multe lucruri am de castigat de pe urma aceastui club, nici nu mi-as fi inchipuit ca e atat de fain.  

Anul trecut in noiembrie am vazut din intamplare la bazin o casca de inot pe care scria ceva de un club de triatlon din satul vecin. Am ajuns acasa si i-am gasit pe internet, mi-au placut, i-am contactat iar dupa o saptamana ma prezentam intr-o germana proasta la unul din antrenamentele lor de alergare, intr-un vestiar din Ehningen. Este un club mic dar foarte interesant, defapt sunt niste prieteni iar clubul pe hartie abia in anul asta a fost infiintat, Ausdauer Sport Verein (ASV) Ehningen
 
ASV Ehningen in Tenerife
Compozitia si proiectele sunt aspectele care m-au atras cel mai mult la ei. Cand esti incepator ca mine ai nevoie de cat mai multe informatii si sfaturi de la cineva cu experienta. Oricat as cauta si citi pe net, niciodata nu o sa se compare cu sfat concret la fata locului. Clubul este infiintat si condus de Nico care vine din ciclismul profesionist, mai este Klaus care alearga maratoane sub 3 ore, Gabi care alearga si ea foarte bine si tine cursurile de stabilizare fizica, Astrid care este o inotatoare si o antrenoare fenomenala, Anita cu care am facut cele mai cumplite stretching-uri din viata mea, Michael antrenor de fotbal, Kristina, etc... Asta e nucleul clubului si imi place ca fiecare e diferit fata de ceilalati, de la fiecare ai de invatat altceva. Cu totii sprijina proiectul lui Nico: ''In 6 Monaten zum Triathlon-Finisher'', aici e partea faina :)

Proiectul isi propune in fiecare an sa antreneze un grup de incepatori si sa ii indrume pana la terminarea primului triatlon din viata lor. In fiecare toamna se aleg 10-12 persoane care intra in proiect (conditia e sa nu fi terminat niciodata un triatlon) urmand ca pentru urmatoarele 6 luni sa se antreneze cot la cot cu clubul, pana la marea cursa din vara. Participantii beneficiaza de o multime de lucruri, pe langa experienta  clubului: cantonamente in Mallorca sau Tenerife in fiecare inceput de an, echipament si reduceri de la club, asistenta tehnica de la Nico, masuratori cardiace si respiratorii la inceput de sezon, plan de antrenamente, intrare gratuita la bazin si nu in ultimul rand un suport moral gigantic din partea celorlalti din echipa. Totul se termina apoteotic cu un triatlon dupa cele 6 luni si o petrecere faina.

Asta da proiect si dedicare! Nico si prietenii lui isi consuma mult timp pentru reusita acestui proiect si pentru ce? Doar pentru a promova triatlonul! Chapeau prieteni! Multi dintre cei care termina proiectul intra in club ulterior si in felul aceasta se strang tot mai multi oameni de la an la an. Proiectul este la a 3-a editie si din nefericire eu am ratat preselectia din toamna, dar m-am inscris direct in club si m-am antrenat alaturi de incepatori. 
 
Unul dintre motivele pentru care am cautat initial un club este licenta, triatloanele care sunt organizate sub egida federatiei germane de triatlon (si aici intra cam toate) necesita o licenta la participare. Pot sa cumpar o licenta de o zi dar costurile sunt prea mari. Licenta nu e doar o bucata de plastic pe care scrie numele meu: acum sunt inregistrat la federatie si pot sa strang puncte pentru diverse calificari (olimpiade, campionate nationale, ma rog... nu e cazul meu), am si o asigurare medicala care intra in vigoare in caz ca patesc ceva la antrenamente sau competitii (asta gasesc foarte important pentru ca asigurarea medicala normal nu iti plateste nimic daca tu ti-ai pus singur in pericol sanatatea, de genul: hai sa facem un Ironman!). Ca sa nu mai zic ca m-am facut deacord cu legile anti-dopping si oricand si in orice moment pot sa vina sa ma verifice. 
 
La club imi place, atmosfera e foarte placuta si sunt o gasca de oamneni faini. Avem macar cate un antrenament pe saptamana din fiecare sport, ture lungi si placute, antrenamente specifice, contratimpuri, iesiri la bere, concursuri, cam tot ce mi-am inchipuit eu in visele mele… Din pacate am ratat cantonamentul lor din Tenerife de anul asta si tare mi-a parut rau dar am prins o mica escapada de 3 zile la Kraichgau.

Aici se organizeaza peste trei saptamani Challenge Kraichgau, care este si campionatul german de half-ironman, o cursa renumita cu participanti de talie mondiala. Sunt inscris si eu la proba olimpica si am venit aici ca sa tragem niste antrenamente mai zdravene dar si sa ne obisnuim cu traseul. Vineri dupa munca ne-am intalnit cu totii la Ubstadt-Weiher, unde ne-am cazat rapid si am iesit la o alergare de vreo 10km in jurul lacului Hardtsee. Eu inca mai am dureri la genunchi si nu stiam daca pot face fata la o astfel de alergare, dar m-am tinut dupa ei pana la final si nu a fost chiar o tragedie. O sa incep curand niste sedinte de fizioterapie si sper ca lucrurile sa se indrepte. 
  

Dupa tura de alergare ma gandeam ca ne bagam la dus si gata, mergem la bere sau ceva (cam asta e programul meu de obicei) dar a urmat o sedinta de Stabilization-Training cu Anita. Un fel de stretching/pillates de vreo 30 de minute care creste flexibilitatea si intareste core-ul. Va jur ca ceva atat de greu nu am facut niciodata pe o saltea, la soare. Stiu ca am problem cu flexibilitatea dar ce miscari si pozitii ne-a pus Anita sa facem au scos complet untul din mine. Intr-un final am ajuns sa mancam niste fripturi si sa bem niste bere. Seara la 11 am adormit ca un prunc, cat ai zice peste… si era doar prima zi!
  
A doua zi a fost si mai in forta, mic dejun copios si alergare de 5km pe langa lac, o mica pauza de o cafea dupa care ne-a intalnit cu organizatorul triatlonului cu care am facut traseul de ciclism de la proba de half-ironman. Am facut 97km cu 1200hm, niste peisaje fantastice si dealuri cat pentru doua vieti. M-am prostit prea mult in timpul turei si pe final am ramas fara puteri la coada plutonului, ne-a prins si ploaia si am ajuns istoviti inapoi la hotel. Din nou ma gandeam ca ziua s-a terminat, FALS! A urmat open water swimming. Au fost acolo si niste baieti cu costume de neopren pe care le-am putut proba. A fost prima oara pentru mine, inot in lac si cu costum de neopren, inca o experienta interesanta. Costumul te ajuta foarte mult sa inoti si sa rezisti la temperaturi scazute ale apei (lacul avea 16 grade). Jumatate de ora ne-a chinuit Astrid cu tot felul de exercitii: orientare in apa, inot in pluton, start la gramada, etc. Si cand sa zici gata, inca jumate de ora de Stabi-Training cu Anita. Friptura, bere si somn in 3 secunde, mai ceva ca ieri!



Duminica am avut noroc (eu)/ghinion (restul) cu vremea, a plouat cam incontinuu si nu am putut sa iesim pe sosea, vroiam sa mai facem vreo 50-60km. Am luat doar micul dejun si am alergat din nou 5km in jurul lacului. Dupa o pauza de cafea ne-am decis sa mergem totusi la bazinul de inot din Karlsruhe unde am mai bagat vreo 2km de antrenamente istovitoare cu Astrid.


Cateodata e foarte bun un calup asa mare de antrenamente, am observant ca daca am o baza bine pusa la punct in prealabil, un calup din acesta aduce un boost mare de fitness. Dupa acest mic cantonament m-am simtit mult mai in forma si cred ca sunt aproape pregatit pentru Challenge Kraichgau! Cat despre club, va mai povestesc eu…

Va mai las cu niste poze din micul cantonament: Kraichgau Trainingswochenende 

16 octombrie 2013

Fisherman's Friend StrongmanRun



Am fost innebunit cand am vazut primul trailer de la concursul asta, trebuia cu orice pret sa particip si eu macar odata. In 2012 am ratat cu putin inscrierile, dar anul asta nu a mai scapat. Concursul e o tampenie de cursa de alergare cu obstacole, genul celor foarte la moda in perioada asta, asemanator cu Tought Mudder, Spartan Race sau Warrior Dash. Un moment prielnic sa te noroiesti din cap pana in picior, asa cum nici in copilarie nu ai reusit!
A trebuit sa fiu pe faza cu inscrierile, desi este un concurs de amuzament in fiecare an e o inghesuiala incredibila. Anul asta au fost disponibile 12.000 de locuri iar toate s-au consumat in 24 de ore, cu toate ca taxa de inscriere a fost 110€ (complet exagerat parerea mea). Dar noh, unde-i inghesuiala trebuie sa fie ceva interesant, nu!?
Inca mai am dureri de genunchi dar am decis totusi sa alerg ca sa facem un dream team alaturi de Mishu si Anastasia, sa mergem incet si sa ne distram pe traseu. Chiar ne-am pregatit temeinic pentru ce urma, Dana ne-a facut rochii de balerine ca sa dam bine in peisajul mai degraba de bal mascat decat de cursa de alergare. Avand in vedere competitia cred ca este cel mai greu concurs din lume, aici participa Batman, Superman, Hulk, Capitan America, King Kong si multi alti supereroi si monstri ce tot felul.
La start veselie mare, 12 mii de oameni pe linia de start/finish a pistei de formula1 de la Nürburgring, soare pe cer, rock in boxe!!! Wohooo, sa-i dam drumul… Boom! Start! Partea proasta ca e startul a durat o vesnicie, ba chiar doua vesnicii. Drept e ca noi eram in spate de tot, dar cred ca am stat 20 de minute pana am trecut si noi linia de start, asa ceva nici la maratonul de la Viena nu am vazut! Dar odata porniti ne-a simtit bine. Au urmat 2 ture, de cate 11km cu cele 18 obstacole pregatite de organizatori. Primii km i-am facut pe pista, 2-3 sicane de incalzire dupa care ne-au scos in decor, cativa baloti de paie de sarit si cateva serpentine ca sa ne ameteasca. Au urmat niste scari si o portiune de offroad ca sa ajungem la primele obstacole mai serioase: transeele pline cu spuma alba, cu mocirla si cu noroi gros, urmate de plase pe sub care trebuia sa ne taram, curent electric, furtune cu apa… Asta cu electricitatea nu mi-a placut deloc, socul nu a fost chiar mic, m-a trantit rau de tot cu botul in noroi. A doua tura am evitat curentul stand in spatele unui malac care ridica plasa suficient de mult ca sa ma strecor dupa el. Mai departe alte santuri, garduri si cauciucuri de toate felurile. O portiune draguta a fost cea cu topoganul de apa urmat de o movila al dracu de abrupta. Noroaie si alte noroaie, bazinul de apa in care abia ajungeam cu varfurile picioarelor pe fund, si alte obstacole cu electricitate. In zona de finish au fost amenajate cele mai multe obstacole, de la ziduri de 7-8 metrii inaltime din baloti, la noroaie groase in care Mishu isi pierdea adidasii, munti de cauciucuri si plase de catarat.
O nebunie! Obstacolele au fost foarte faine si in gasca chiar ne-am distrat pe ele. Partea mai putin placuta e ca s-a stat enorm de mult la coada, cei 12000 de oameni au fost mult prea multi pentru traseul dat. Au fost obstacole la care am stat pe loc chiar si 20 de min, norocul nostru a fost ca soarele a fost pe cer, ca altfel nu cred ca ar fi fost prea amuzant. Din pacate asta a stricat mult din amuzament, in a doua tura nu prea ne-a mai placut sa asteptam uzi si noroiti la fiecare trecere mai ingusta. Concursul este clar comercial, preturi mari si participanti foarte multi, asa ca nu am cine stie ce asteptari de la organizatori, dar e pacat pentru ca ar putea fi o cursa mult mai faina.
Noua ne-a placut pana la urma, este amuzant iar alaturi de prieteni merita oricand sa incercati asa ceva. Trebuie totusi sa va incarcati cu mult calm inainte de start si sa nu aveti asteptari prea mari, pana la urma este un circ si o bascalie si nimic mai mult! 



 La final nu am avut unde sa ne spalam, din nou o inghesuiala de nedescris, Sebi si Dana ne-au facut niste poze si am plecat noroiti si obositi spre casa. Adidasii cu care am alergat au fost irecuperabili, a trebuit sa ii arunc, iar hainele le-am spalat de 3 ori ca sa iasa complet nisipul din ele. Concluzii ? Mi-am facut damblaua ca sa zic asa… a fost fain, dar nu prea! Odata merita incercat dar mie a doua oara nu imi mai trebuie.


Mai multe poze gasiti aici: StrongmanRun