27 April 2013

Vienna City Marathon


Maratonul de la Viena, titlul asta mi l-am scrijelit in cap inca din toamna cand mi-am facut curaj si m-am inscris, urma sa alerg primul meu maraton. Toata iarna m-am antrenat cu gandul la acest maraton si totul parea sa mearga perfect pana in februarie cand am suferit accidentarea la genunchiul stang. Dupa o mica pauza am regandit putin antrenamentele si cu multa extra munca (masaje, stretching, saune si creme) am reusit sa trec peste problema. Desi am ramas putin in urma si am ratat cateva alergari lungi nu era totul pierdut, inca mai aveam timp. Dupa cursele din Spania si Magstadt mi-am recastigat increderea in picioare si am revenit puternic in programul normal de alergat, de parca nimic nu se intamplase.  Am incercat sa nu fortez aiurea dar odata cu apropierea event-ului am inceput sa simt ''presiunea'' si am cazut in falsa impresie de erou indistructibil.
Ca orice plan de antrenament pentru maraton, cu 2-3 saptamani inainte de event trebuie facuta o alergare lunga de 32-36 km in regim de concurs, ultimul test, ultima confirmare. Din cauza accidentarii de la inceputul anului eu aveam la activ doar 2-3 alergari de 21-24km si fara timpi rapizi. Dar cu toate astea am hotarat sa fac un 32km cu un ritm de 5:20min/km, un ritm infernal cu care as fi terminat un maraton in 3:45-3:50... daca imi ciocaneam in cap cand am hotarat treaba asta cu siguranta suna a lemn sec. Vroiam sa imi confirm ca pot alerga un asemenea ritm, si daca nu, puteam oricand sa revin la un 6min/km si sa termin maratonul in 4:15, un timp foarte bun de altfel. Am ales sa fac alergarea asta intr-o luni, dupa munca, pe intuneric, pe ninsoare, cu un strat subtirel de gheata, la -3 grade. M-am incalzit bine inainte, am dar drumul la ceas si am alergat 5:20min/km de la bun inceput. Totul parea in regula, ma simteam foarte bine si in afara de aerul rece pe care il respiram totul parea ca functioneaza bine. Dupa primii 10km, care au decurs perfect, a inceput sa ma deranjeze genunchiul drept, acelasi tip de durere pe care am avut-o la stangul in februarie. Durerea a crescut exponential cu fiecare pas pe care l-am facut, la km 12 durea, la km 14 durea tare, la 16 schiopam. Aici am facut marea greseala, nu m-am oprit si nici nu am incetinit, deloc! Am alergat in acelasi ritm pana la km 21 cand am ajuns acasa. Cand am oprit ceasul mi-am dat seama ca am alegat un semimaraton in 1:45 (personal record) in conditiile in care ultimii 6-7 km i-am facut intr-un picior practic. Am intrat in casa inghetat si speriat de moarte de tampenia pe care o facusem, m-am dezbracat si mi-am pus repede gheata multa pe genunchi. Era prea tarziu, dupa 30 de minute de stat cu legumele reci la picior nu am putut sa ajung in ambele picioare nici macar pana la dus. Am stiut imediat: tocmai am futut 3 luni de munca, 350km si 34 de ore de alergat prin frig si intuneric.
Urmatoarele saptamani am incercat sa fac tot ce pot, durerea a trecut dupa 4 zile si m-am apucat rapid de stretching si masaje. Am facut pauza completa timp de o saptamana si am incercat sa mai alerg 5km foarte incet, dar durearea inca era acolo. Am sperat pana in ultima secunda, mi-am luat adidasii si echipamentul cu mine la Viena, mi-am luat chiar si numarul de participare in speranta ca se v-a intampla vreo minune peste noapte. Degeaba, totul era spulberat! A trebuit sa ma recunosc invins, un moment foarte dificil. Am tinut in mine si n-am zis nimic, dar sa vad startul de pe margine a fost ceva cumplit de dureros. 


In schimb in viata lucrurile au tot timpul doua fete, pe de o parte am fost extrem de trist si frustrat, pe de alta parte toate problemele le-am uitat cand s-a dat acel start. Mishu si Sebi erau in cursa si pentru prima oara in viata am fost suporter si nu participant, o experienta neasteptat de faina. Nu as fi crezut ca o sa fie atat de interesanta cursa de pe margine. Startul a fost ceva impresionant, 41.500 de participanti, o mare de oameni dezlantuiti pe bulevardele Vienei. Dupa start am plecat in urmarire alaturi de Dana si Anastasia, cu metroul si o harta a traseului am reusit cu ceva calcule de ritm sa mergem la km 9, 16, 25 si 40. Cu foarte mult noroc am reusit sa ii vedem pe baieti la fiecare punct, sa ii incurajam si sa alergam cativa pasi alaturi de ei. Pentru mine personal a fost foarte interensant sa alerg dintr-un colt in altul al orasului, sa le calculez pace-ul si timpii cand trebuie sa soseasca la fiecare punct.
Tot evenimentul a fost cu totul special, numarul urias de participanti in primul rand, orasul in sine este foarte frumos, spectatori am inteles ca au fost 440.000 (mai mult decat toata populatia Brasovului), totul a fost la superlativ. Va puteti inchipuii ca si bucuria de a termina o asemenea cursa este uriasa. A fost foarte interesat sa vad toata procesiunea si sa fiu alaturi baieti. Mishu si-a invins recordul personal terminand in 4:14 iar Sebi a reusit primul sau maraton de sosea in 4:05 dar cu ceva probleme la picior. Bravo baieti!
Eram cu inima franta dar victoria baietilor si evenimentul in sine m-a inveselit. Imi pare extrem de rau ca nu am putut alerga, dar este numai vina mea si cu toate ca acum sunt extrem de frustrat nu pot decat sa invat din aceasta experienta urata. Un lucru sigur l-am invatat deja: ''Cand te simti indistructibil, incetineste dobitocule!''
Nu stiu exact cum o sa continue lucrurile mai departe dar momentan trebuie sa ma concentrez pe sezonul de triatlon, am pierdut prea mult timp cu alergatul si am neglijat ciclismul. Acum vremea s-a indreptat si trebuie sa revin cat mai curand in forma. Prima cursa o am pe 1 mai si pana atunci trebuie sa pot alerga din nou, pana atunci am si o vizita la un doctor.
Cat despre primul meu maraton... nu mai fac nici o promisiune serioasa, dar o sa incerc din nou in toamna la Munchen sau la Heidelberg. Viena o sa fie razbunata cu siguranta!

Toate pozele le puteti vedea aici: Vienna City Marathon 


 
 

No comments: