04 June 2013

Heidelberg Halbmarathon


Sunt din nou in urma cu blogurile, sunt atat de intarziat incat nici un concediu nu ma mai poate ajuta acum. Am fost extrem de ocupat cu antrenamentele si cu mormanul de competitii care ma asteapta la fiecare sfarsit de saptamana. Viata mea este actualmente plina ochi! Dar trebuie sa scriu mai departe altfel curand o sa uit tot si ar fi pacat.

Ei bine dupa Viena am decis ca cel mai bine este sa fac o pauza si sa nu mai alerg pana nu sunt complet refacut. Am alergat foarte mult anul asta, nu am reusit sa alerg maratonul, m-am si accidentat si acum risc sa distrug tot sezonul de triatlon. Asa ca nu am mai alergat timp de 2 saptamani, un cosmar! M-am simtit incomplet in tot acest timp, acum 2-3 ani uram cu desavarsire alergatul si acum face parte din mine...

In pauza asta m-am concentrat pe inot si ciclism iar durerile de genunchi au disparut, asa ca am zis sa-mi incerc norocul la semimaratonul de la Heidelberg. Aici am mai fost si anul trecut, e o super cursa care aduna 3500 de participanti pe un traseu senzational, jumatate prin padure si jumatate pe strazile medivale ale Heidelbergului, un oras splendid. Acum un an alergam aici pentru prima oara un semi-maraton, am o gramada de sentimente care ma leaga de cursa asta. Pe vremea aceea nu alergasem niciodata mai mult de 12km, iar acum alerg 21+ doar de placere ca sa imi revin dupa o saptamana mai grea la birou. Am facut un pas gigantic de atunci, pas pe care anul asta urma sa il faca si Dana. Probabil impulsionata de antrenamentele mele s-a inrolat si ea pentru o iarna lunga de fuga prin intuneric si frig. Acum la inceput de primavara e pregatita pentru primul ei semi-maraton.

Formula de start a fost ca de obicei completata de gazdele noastre de la Heidelberg, Mishu si Anastasia. Fetele vroiau sa alerge impreuna iar accidentarea mea parca nu s-a potrivit niciodata mai bine. De data asta ''trebuia'' sa alerg mai incet, de frica durerilor, asa ca mi-a fost de folos sa alerg cursa alaturi de fete. Mishu s-a luptat de unul singur cu demonii / recordurile personale si a iesit invingator, ca de obicei. Cursa in sine a fost minunata, ca toate concursurile pe care le abordez intr-un ritm mai relaxat, cu mult timp de privit si admirat imprejurimile. Primii km au fost foarte placuti, in pluton, am parcurs strazile orasului in uralele frenetice ale spectatorilor vesnic prezenti. Ritmul era perfect si parea sa fie totul ok, dar pe la km 5, chiar inainte de a intra in padure, a inceput sa ma doara genunchiul. Ma asteptam sa fiu mult mai frustrat pe situatie dar banuiesc ca m-am obisnuit deja, am anuntat fetele ca e posibil sa abandonez in orice moment si am lasat-o mai moale in urma lor. Aparent cele trei saptamani de pauza nu au ajutat la nimic. Am continuat sa alerg incet asteptandu-ma ca durerea sa creasca exponential, asa cum se intampla de obicei… Am reusit sa trec prima catarare alaturi de fete si in padure parca s-a mai linistit suferinta.

Am reusit sa uit de durere incercand sa ajut campioanele noastre. A fost chiar foarte interesant sa le ofer pe parcurs informatii despre traseu, timpi si tactici: ‘’Incet si constant pana in varful catararii!... mai sunt doar 200m pana sus!... hai ca imediat vine punctul de realimentare!’’. Fetele au mers foarte bine, in mod special pe catarari unde am depasit o gramada de alergatori mai putin pregatiti. Dana a avut ceva probleme la stomac pe a doua catarare si am pierdut-o pentru cateva secunde pe Anastasia si ulterior nu am fortat ca sa o ajungem din urma. Am incercat cum am stiut sa o ajut si sa o incurajez pe Dana, mai mult cu sfaturi despre cum sa abordeze cursa astfel incat sa ajungem cu bine la final. Ritmul a fost perfect pana pe ultima catarare unde a inceput sa se resimta nitel, traseul nu este unul usor, catararile totalizand undeva la 540m altitudine, iar Dana s-a antrenat doar pe plat. Ultima bucata am mers-o pe alocuri dar am ajuns cu bine sus, la castelul din Heidelberg. De aici mai erau doar 2 km de coborare iar Dana a prins aripi, vroia sa ajunga cat mai repede la final.

Pana acolo am reusit oarecum sa ignor durerea dar pe coborare parca imi bagase cineva un cutit in lateralul genunchiului. Nu am reusit sa ma tin dupa Dana si acel kilometru de coborare m-a distrus complet, mi-au dat lacrimile de durere pana jos. Nu vroiam sa ma mai opresc, mai era doar putin! Mi-am dat seama ca nu o sa o mai ajung pe Dana si nu o sa termin alaturi de ea, dar odata cu venirea platului din oras durerea a disparut brusc… am reusit sa o ajung din urma cand mai erau 500m si sa o tin de mana pe ultima suta. Am reusit, 2 ore 23min!

La finalul fiecarei curse eu am un amestec de dureri si sentimente ciudate si se pare ca nu sunt singurul. Dana in loc sa isi traga sufletul la final a inceput sa planga, mi-a spus ca nu vrea sa mai alerge niciodata atat de mult… cuvinte care si le-a retras a 2-a zi. Acum vrea sa incerce sa isi doboare recordul pe un traseu mai plat. Eu sunt extrem de mandru de reusita ei, la fel ca si mine acum un an, a facut un pas enorm. Interesant e ca imediat dupa ce faci ''pasul'' iti dai seama ca poti si vrei mai mult, foarte tare! :)

P.S.: La doua saptamani am cerut-o… si a zis da! :) Probabil ca o sa mai alergam impreuna la Heidelberg Halbmarathon.

Mai multe poze gasiti aici: Heidelberg Halbmarathon

1 comment:

Mihai Pop said...
This comment has been removed by a blog administrator.